O învăţătoare cu har

Prima zi de şcoală. Învăţătoarea îl urmărise pe Paul şi anul precedent şi observase că băiatul era retras, că hainele lui erau neîngrijite şi era murdar mai tot timpul. De multe ori, învăţătoarei îi făcea plăcere să tragă cu roşu peste lucrări şi să-i dea nota patru.

Când a revizuit caracterizarea elevilor, învăţătoarea a fost surprinsă să afle că ceilalţi profesori din anii anteriori aveau altă părere despre băiat: „Paul e un copil isteţ, îşi face temele cu grijă, este manierat şi este o plăcere să fiu în preajma lui.” Anul următor: „Moartea mamei sale îl afectează foarte mult. Se străduieşte, dar pe tatăl său nu îl prea interesează.”

Învăţătoarea a înţeles problema şi i-a fost ruşine de cum s-a comportat cu Paul. S-a simţit şi mai prost când elevii i-au adus cadouri de Crăciun, împachetate în hârtie strălucitoare. Numai cadoul lui Paul era împachetat într-o hârtie obişnuită, de culoare maro. Înăuntru era o brăţară cu câteva pietre lipsă şi o sticluţă de parfum, pe jumătate goală. Unii dintre elevi au început să râdă. După ore, Paul a rămas în clasă şi i-a spus învăţătoarei: „Astăzi mirosiţi exact ca mama.” După ce copiii au plecat, învăţătoarea a plâns aproape o oră.

Din ziua următoare, i-a acordat o atenţie deosebită lui Paul. Pe măsură ce lucra cu el, mintea sa a început să-şi revină. Până la sfârşitul anului, Paul a ajuns cel mai isteţ elev din clasă.

Opt ani mai târziu, învăţătoarea a primit o scrisoare de la Paul, spunându-i că a terminat liceul al treilea din clasă. După alţi patru ani, printr-o altă scrisoare a anunţat-o că urmează să termine facultatea. Apoi, câţiva ani

mai târziu, a invitat-o la nunta lui. S-au îmbrăţişat şi Paul i-a spus: „Mulţumesc că ai crezut în mine.” Învăţătoarea i-a şoptit, printre lacrimi: „Ai înţeles greşit. Tu eşti cel care m-a învăţat că pot schimba ceva.”

Dascălii, poate mai mult decât părinţii, pot modela destine, prin prestaţia lor.

Cazul Şteţca din Săpânţa

Un post central de televiziune a realizat de curând un reportaj despre evenimentele din primăvara anului 1990, din Săpânţa. Controversatul primar Toader Şteţca a fost prezentat drept un erou, un vizionar, pe considerentul că a avut curajul să restituie terenurile agricole localnicilor, înainte ca legea fondului funciar să fie elaborată şi promulgată.

Autorităţile, în schimb, au considerat că primarul a acţionat în afara legii, motiv pentru care a fost deferit justiţiei. Ce a urmat se ştie: baricade pe drumul naţional, intervenţie a jandarmilor, autorităţi sechestrate de localnici,

Proclamaţia de la Săpânţa etc. În cele din urmă, Toader Şteţca a fugit din

ţară în 1992, stabilindu-se definitiv în Franţa.

Era pe vremea mineriadelor, a haiduciei politice, a exceselor de tot felul. Erau anii când românii învăţau şi experimentau democraţia. Rezultatele acelor experimente au semănat uneori cu o struţo-cămilă.

Reforma agrară, legiferată prin Legea 18/1991, trebuia să fie aplicată, dacă ţinem cont de dreptul la proprietate privată, consfinţit de statul de drept. Însă, potrivit interesului economic naţional, legea fondului funciar a provocat un dezastru, dacă ţinem cont de fărâmiţarea terenurilor. În plus, nici până în ziua de azi, aplicarea ei nu s-a finalizat, soldându-se cu zeci de mii de procese în instanţă, pentru repunerea în posesie şi eliberarea certificatului de proprietar.

Altă cale nu era posibilă. Oamenii trebuiau să îşi primească terenurile, pentru ca apoi, pe cale naturală şi prin voinţa proprietarilor, ele să fie din nou comasate, într-o formă sau alta. Dar cu un preţ economic incomensurabil.

Tonul acestei reforme fără sfârşit a fost dat de un maramureşean: Toader Şteţca din Săpânţa.

Despre microhidrocentrale, „cu dragoste…”

Pe fondul discuţiilor despre încălzirea globală şi efectul de seră, a devenit tot mai acută problema energiilor regenerabile. Câmpurile eoliene, panourile solare şi microhidrocentralele sunt propunerile specialiştilor pentru a înlocui energiile poluante (ţiţeiul, gazul, cărbunele). Numai că „revoluţia eco” nu a ţinut cont de nuanţe şi a promovat fără discernământ aceste forme de energie socotite nepoluante. Cum ar fi, de exemplu, microhidrocentralele. |n ţările central-europene, „furia” MHC a făcut praf ecosistemele. |ntreprinzătorii (mai degrabă dornici de certificate verzi decât preocupaţi de încălzirea globală) au captat în întregime cursurile de apă de pe versanţi (pârâurile de munte) prin conducte îngropate în pământ. Efectele au fost devastatoare pentru flora şi fauna din zonă. După ce perimetrele au fost acaparate în întregime, afaceriştii şi-au îndreptat privirea spre ţările din estul Europei, printre care şi România. Aşa se face că au năvălit şi în Maramureş, solicitând şi primind (cu prea mare uşurinţă, zicem noi) autorizaţii pentru a construi microhidrocentrale.

Au urmat câţiva ani de secetă, perioadă în care sătenii s-au revoltat şi s-au dus cu jalba în proţap la autorităţi, mai ales după ce au văzut măcelul de pe văile unde deja funcţionau MHC. |n consecinţă, autorităţile judeţene au luat cea mai firească decizie, sistând pe perioadă nedeterminată autorizarea de construcţie a noi MHC.

Supărarea investitorilor a fost maximă, motiv pentru care au ameninţat cu procese, reproşând presei, autorităţilor, localnicilor că nu sunt lăsaţi să distrugă ecosistemele din Munţii Maramureşului.

Microhidrocentralele s-au dovedit a fi cea mai toxică găselniţă a revoluţiei eco.

„Vrem o şcoală ca afară”

Părinţii elevilor de azi consideră că, pe vremea lor, calitatea actului educaţional era superioară faţă de cea din prezent. Cei din generaţia tânără nu sunt de acord cu această aserţiune deşi, poate şi ei, la rândul lor, vor spune acelaşi lucru când vor deveni părinţi.

Depinde la ce ne raportăm. In urmă cu un secol, mulţi români erau analfabeţi. Comparativ cu ei, stăm bine. In ţările nordice, învăţământul atinge azi performanţe uluitoare, graţie unui sistem inteligent. Dacă ne raportăm la aceste state, stăm rău.

Se spune că cea mai bună investiţie a unui popor este în educaţie, adică în viitor. Cei care au fost de acord cu această axiomă au jucat un loz câştigător. Naţiunea lor a prosperat pe toate palierele vieţii economice, sociale şi culturale. Cei care au alocat fonduri cu zgârcenie pentru învăţământ (precum România) au obţinut serii de absolvenţi necalificaţi, inapţi să se adapteze pe o piaţă a muncii în permanentă schimbare.

Marea şi fundamentala problemă a învăţământului românesc rămâne programa şcolară – anacronică şi total depăşită în raport cu realităţile secolului XXI.

Lumea în care trăim e o junglă şi, în consecinţă, tinerii trebuie să şi deprindă mai întâi elementele care îi ajută să supravieţuiască. Abia apoi ei pot urca treptele piramidei lui Maslow, până la trebuinţele elevate.

Se impune ca educaţia să devină programul de ţară al societăţii româneşti pe termen mediu şi lung, dincolo de ambiţiile sau interesele politice ale unui partid sau altul.

Un poet maramureşean, acuzat de simpatii legionare

poetul_la_masa

Ion Soreanu, cunoscut sub numele de Ion Şiugariu, s-a născut în iunie 1914, în satul Băiţa, localitate situată în apropiere de Baia Mare. A studiat literele şi filosofia la Bucureşti şi s-a evidenţiat ca poet. A murit în februarie 1945, la vârsta de 31 de ani, pe frontul din Cehoslovacia, în bătălia pentru eliberarea oraşului Brezno. Este îngropat în Cimitirul eroilor români din Zvolen, Slovacia. In satul Băiţa s-a amenajat o casă memorială, cu sprijinul familiei şi al autorităţilor locale.

Scandal la Ambasadă

In luna august 2015, autorităţile slovace au propus ca un pod din Brezno să poarte numele poetului român. Iniţiativa a fost blocată de funcţionari din Ambasada României, care a afirmat că Ion Şiugariu ar fi aderat, în tinereţe la Mişcarea Legionară. Evident, podul a fost botezat, în cele din urmă, cu numele unui alt soldat erou, în timp ce la nivelul Ministerului Afacerilor Externe s-a declanşat o anchetă. In urma investigaţiilor, MAE a remis un comunicat în care se preciza că „Ion Şiugariu nu a fost legionar”.

In apărarea poetului au sărit mai multe publicaţii româneşti, iar un deputat de Maramureş a redactat o interpelare pe adresa ministrului Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu. Ministerul a anunţat declanşarea unei anchete „pentru a se verifica depăşirea atribuţiilor de către Steluţa Arhire, împuternicitul cu afaceri al ambasadei, şi Radu Cioantă, secretar II al ambasadei, cel care  a semnat documentul ce îl acuză pe Ion Şiugariu.

Argumentele „legionare”

Discuţiile s-au mutat în spaţiul virtual, unde accentele naţionaliste sunt mai mult puternice. Site-ul mişcarea.net, administrată de Nicolae Niţă, încearcă să îl revendice pe Ion Şiugariu ca fiind un „poet legionar” şi aduce în sprijinul teoriei o sumă de argumente. Unul dintre acestea se referă la un articol apărut în presa vremii, intitulat „Destin Catedralic” şi semnat Ion Şiugariu, în care se spune, printre altele: „Mişcarea legionară n-a fost niciodată mişcare politică oarecare, ci ea a pornit dintr-o teribilă ardere interioară, dintr-o nepotolită sete de istorie, de împlinire, de justificare în veacuri şi de ceea ce a trebuit să accepte şi să propovăduiască jertfa ca o primă şi admirabilă necesitate”.

Apoi, Nicolae Niţă proclamă: „Ion Şiugariu a fost legionar după cum se poate vedea, în pofida aberaţiilor care se debitează. A fost unul dintre colaboratorii revistei «Străjerul» din Oradea, condusă de Iosif Bozântan şi Victor Corbuţ, a colaborat la «Cuvântul Nou» din Satu Mare, sub direcţia poetului Valeriu Cârdu, la «Gând Românesc» din Cluj (director Ion Chinezu), «Flori de Crin», la revista «Lanuri» din Mediaş şi alte «foi verzi» de primăvară. Ca să nu mai spun că în notele critice răspândite prin ziare şi reviste după 1940, Ion Şiugariu s-a ocupat precumpănitor tot de operele «verzilor», atât cât a fost posibil. A participat chiar şi la o tabără de muncă pentru zidirea unei biserici din Colţirea (cam la câteva sate distanţă de Băiţa), în iulie 1936, tabără sub comanda lui I.N. Cruceanu. Iar cei care au vorbit şi scris despre poet (îndepărtând orice referinţe «neplăcute» urechilor) i-au făcut, într-adevăr, un mare rău. Arăt colaborările de mai sus pentru că ele au fost omise voit din antologiile de până acum”. In alt loc, acelaşi Nicolae Niţă afirmă că Victor Corbuţ, directorul revistei Străjerul, „a fost, în acea perioadă, şeful legionar al Bihorului şi Sătmarului”. Iar despre controversata colaborare la revista Meşterul Manole, Şerban Suru postează un comentariu pe 2 septembrie 2015: „Revista Meşterul Manole a fost scoasă sub patronajul unchiului meu, Miron Suru, băiatul cel mare al Preşedintelui Asociaţiei Librarilor din România, Pavel Suru, bunicul meu, care deţinea, în perioada interbelică, pe Calea Victoriei din Bucureşti, o librărire şi avea totodată o editură. Prin intermediul librăriei bunicului meu se răspândeau manifeste legionare. De altfel, la editura bunicului au publicat mai mulţi poeţi legionari, printre care şi Ion Şiugariu, Mircea Şeptilici (Mircea Streinul) etc, bunicul făcând parte din Asociaţia Prietenilor Legionari”.

Ca argument suprem, Nicolae Niţă publică în format .pdf poezia „Biată Ţară” (revista „Cuvântul Nou”, nr. 4-5, 1936), semnată Ionel Şugar, care nu ar fi altul decât Ion Şiugariu. Reproducem ultima strofă: „Cer de smoală, cer de seu, / va veni şi Dumnezeu, / parfumat, alb, oaspete, / cu miresme proaspete, / şi ne-o dărui şi nouă, / ţară verde, ţară nouă, / românesc şi nou soroc, / plin de soare, plin de foc / şi-ntr-o ţâră de cleştare: / viitor legionar!…”

Proteste palide

Am trecut în revistă argumentele pe care le invocă simpatizanţii Mişcării Legionare pentru a judeca în ce măsură acestea au temei. Pe de altă parte, am vrut să aflăm care a fost raţiunea în virtutea căreia au acţionat angajaţii Ambasadei României în Slovacia, atunci când au respins solicitarea autorităţilor din Brezno de a boteza un pod cu numele poetului Ion Şiugariu, pe motiv că acesta din urmă ar fi fost membru al Mişcării Legionare. Comunicatul sec al Ministerului Afacerilor Externe nu pare a lămuri pe deplin situaţia: „Din elementele primite nu a rezultat faptul că Ion Şiugariu a fost membru al Mişcării Legionare”. Pe acest fond a venit şi scrisoarea soţiei poetului, Lucia Soreanu-Şiugariu, publicată în presa locală, în care se afirmă: „Soţul meu, poetul Ion Soreanu-Şiugariu, nu a fost legionar”. Deputatul Călin Matei, în interpelarea adresată ministrului de externe, acuză că „a fost întinată memoria unui erou”. Jurnaliştii de la cotidianul.ro afirmă despre Ion Şiugariu că este un erou, „pe care MAE l-a batjocorit într-un mod incalificabil”. In compensaţie, se cere „ca o stradă din Bucureşti, locul unde a studiat şi a lucrat înainte de a pleca pe front, să poarte numele lui Ion Şiugariu, oricât de mult s-ar împotrivi Institutul lui Alexandru Florian”.

O victimă a Legii 217?

In mediile culturale băimărene se simte o oarecare rezervă în a da sentinţe în această chestiune. Perioada interbelică a fost destul de tulbure sub aspectul circulaţiei ideilor şi al ataşamentului faţă de anumite curente sau doctrine. In plus, e greu azi de analizat trendul sau circumstanţele în care, atunci, oamenii (de cultură) luau anumite decizii.

Ion Şiugariu se dovedeşte a fi una din primele victime ale legii antilegionare (217/2015), votată nu demult, de Parlamentul de la Bucureşti. Şi totuşi, să precizăm faptul că este un exces de zel în aplicarea acestei legi, deoarece în cazul lui Şiugariu se poate vorbi cel mult de o simpatie politică, nicidecum de crime de război sau participare la genocid. Aşa cum, de exemplu, există o pleiadă întreagă de poeţi simpatizanţi ai regimului comunist, dar care n-au tras niciodată cu arma în „duşmanii poporului”.

Cazul „Şiugariu” ar putea declanşa o dezbatere privind moralitatea aderării la anumite idei politice ale scriitorilor, poeţilor şi artiştilor români. Pentru că, nu-i aşa, suntem cu toţii prizonieri ai vremurilor pe care le trăim.

Piedica Petrei

Multă lume critică atitudinea Ungariei în criza refugiaţilor. Şi totuşi, pe fond, Ungaria are dreptate: ea nu face decât să respecte legile, hotărârile şi regulamentele Uniunii Europene. Din acest motiv, oficial, atât cancelarul Germaniei, cât şi reprezentanţii ONU au declarat că Ungaria procedează corect.

Neoficial, liderilor de la Budapesta li se reproşează excesul de zel, modul destul de abrupt în care interpretează legile, fără să ţină cont de factorul uman, de faptul că imigranţii sunt victimele unei crize umanitare.

Episodul antologic care dă nota acestei atitudini maghiare controversate

s-a consumat marţi, când mai mulţi imigranţi au încercat să fugă dintr-un centru maghiar, pentru a nu fi înregistraţi. Scena a fost filmată de mai mulţi cameramani, printre care şi Petra Laszlo, angajată a postului maghiar N1 TV. Aceasta i-a pus piedică unui bărbat ce alerga cu un copil mic în braţe.

Bărbatul s-a prăbuşit la pământ. |ntr-o altă secvenţă, aceeaşi femeie loveşte cu piciorul o fetiţă şi un băiat, în timp ce aceştia fugeau de poliţiştii maghiari.

Exact asta i se reproşează Ungariei: că are o atitudine sfidătoare şi superioară, ca şi cum refugiaţii nu ar fi oameni, ci nişte animale ce aleargă în turmă prin câmpiile Europei de Est.

E adevărat că spaţiul Schengen a fost violat, fiind călcate în picioare toate tratatele. E adevărat că Statul Islamic (cea mai periculoasă organizaţie teroristă) ar putea să infiltreze oameni în ţările vestice, cu ajutorul acestor refugiaţi. Dar parcă nu poţi să faci rabat faţă de legile nescrise ale omeniei.

Piedica Petrei a dat adevărata măsură a atitudinii pe care statul maghiar înţelege că trebuie să o aplice faţă de valul de refugiaţi arabi.

Caietele Petrini

Romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, de Marin Preda, este socotit unul de tip antiregim. De altfel, la scurt timp după apariţia cărţii (1980), scriitorul se stinge din viaţă în mod misterios, într-o cameră a castelului Mogoşoaia.

Protagonistul, profesorul universitar Victor Petrini, este arestat de Securitate şi închis din pricina unei scrisori, pe care o primeşte de la un amic, din străinătate, în finalul căreia era trecută fraza: „Aştept ordonanţele dumneavoastră” (referitor la o replică dintr-o piesă de teatru, vizionată de cei doi în anii studenţiei).

Practic, Petrini, la fel ca mulţi alţi intelectuali români, este închis fără nicio vină şi condamnat la ani grei de temniţă. Abia în volumul doi al romanului cititorul află că, de fapt, Petrini ţinea nişte caiete cu aprecieri filosofice despre lume şi societate, care, dacă ar fi ajuns în mâna reprezentanţilor regimului, i-ar fi putut aduce chiar condamnarea la moarte.

Sindromul „Petrini” îl regăsim şi în societatea românească actuală. Mulţi politicieni români, arestaţi pentru luare de mită, evaziune fiscală sau spălare de bani au susţinut sus şi tare că nu sunt vinovaţi cu nimic pentru ceea ce li se impută de către procuror. Că totul e o înscenare orchestrată de DNA şi de puterile străine.

|n momentele de sinceritate (şi nu în faţa camerelor de luat vederi) ei recunosc că n-au fost uşă de biserică pe parcursul carierei lor politice; că au deturnat fonduri, că au luat mită, că au făcut evaziune fiscală, dar n-au comis fapte din rechizitoriu pe baza căruia au fost condamnaţi. Pentru „caietele Petrini” luau poate 20 de ani de închisoare. Aşa, au fost prinşi doar cu ocaua mică. Au scăpat ieftin. Au scris o carte, două şi au ieşit în mai puţin de doi ani de după gratii.

„O furnică duce-n spate un grăunte jumătate”

Reprezentanţii statului ne spun că fiecare angajat „duce în cârcă” 1,14 pensionari. Declaraţia este răutăcioasă şi are menirea să declanşeze disensiuni între românii de vârsta a doua şi a treia. Este adevărat că numărul pensionarilor a depăşit numărul persoanelor active din ţara noastră (şi se va ajunge, peste vreo 15 ani, la situaţii mult mai dramatice, când raportul va fi de 1 la 2 sau 1 la 3 sau 4). Dar nu este corect să creezi un sistem de pensii prin care să-i faci responsabili de alimentarea cu bani a sistemului pe cei care cotizează în prezent. Cei care acum sunt la vârsta pensionării au cotizat, la rândul lor, zeci de ani. Banii lor ar trebui să fie „acolo”, adică într-un cont personal. Iar banii care se strâng ar trebui să genereze profit, adică alţi bani, dacă sunt bine plasaţi de cei care se ocupă de gestionarea lor.

Cel puţin aşa funcţionează pensiile private. Şi-atunci, de ce nu ar putea funcţiona identic şi pensiile de stat? Ba mai mult: dacă titularul pensiei decedează, să zicem, după trei luni după ce a încasat prima pensie, în cazul pensiilor de stat, restul banilor rămân în conturile statului. Pe când pensiile administrate privat se restituie integral moştenitorilor, în caz de deces.

Reprezentanţii guvernului ne ameninţă că, peste câţiva ani, vom asista la colapsul sistemului de pensii de stat, tocmai pentru că numărul pensionarilor va fi extrem de mare în raport cu numărul persoanelor care cotizează. Dar nimeni nu face nimic. Cu toţii văd drobul de sare şi se uită la el ca viţelul la poarta nouă. Soluţiile viabile sunt la îndemână şi provin din sistemul privat.

Actualul sistem îi culpabilizează pe pensionari şi le reproşează că au făcut prea puţini prunci, ca să poată beneficia de o pensie decentă. Demnitatea umană e călcată în picioare în stil comunist.

„Cum au fost comuniştii?”

„Cum erau, părinte, legionarii?” „Erau formidabili. Dar aveau o problemă: omorau oameni!” (Andrei Pleşu, în dialog cu Arsenie Papacioc). Trebuie spus că părintele Arsenie, un mare duhovnic al ortodoxiei româneşti, a fost condamnat sub regimul Antonescu pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară. „Dar comuniştii? Cum au fost comuniştii?”, am putea întreba, parafrazându-l pe Pleşu. Răspunsul la această întrebare a despărţit România în două. Cei din primul grup, al nostalgicilor, vorbesc despre „măreţele realizări ale regimului Ceauşescu”. Ceilalţi spun că, dimpotrivă, comuniştii au instaurat un regim opresiv şi dictatorial. Altfel spus, comuniştii, la fel ca şi legionarii, au omorât oameni. |n alte cazuri, le-a băgat pumnul în gură celor care aveau o altă opinie. Mai mult, i-a îndoctrinat pe români şi a transformat ţara într-un uriaş lagăr: nu intra şi nu ieşea nimeni, decât cu acordul special al autorităţilor şi în condiţii de mare stricteţe.

Parlamentul de la Bucureşti a adoptat de curând o lege, Legea 217, prin care se incriminează cultul persoanelor vinovate de legionarism, fascism şi comunism. Adică, o lege care să ne garanteze că aceste proiecte eşuate ale istoriei nu vor naşte prozeliţi în rândul românilor, acum sau în viitor, şi nu ne vom trezi cu un alt Căpitan cu mitraliera în mână sau cu un dictator megaloman în fruntea ţării.

Curios, dar se găsesc români care la întrebarea „Cum au fost legionarii/comuniştii?” să răspundă: „Au fost formidabili”. Replica a venit târziu din partea oamenilor lucizi: „Dar aveau o problemă: omorau oameni”. Doar părintele Arsenie a avut tăria să unească cele două răspunsuri şi să mărturisească adevărul.

Viaţa trebuie trăită, nu murită

Odată, un împărat, i-a spus cavalerului său credincios, care îl ajutase să obţină numeroase izbânzi pe câmpul de luptă: „Incalecă-ţi calul şi străbate cât mai mult pământ din împărăţia mea. Când oboseşti, opreşte-te. Intregul teren pe care îl vei cuprinde va fi al tău, drept răsplată pentru loialitatea de care ai dat dovadă”.

Bucuros, războinicul a pornit la drum şi a alergat cât de iute a putut, ca să acopere cât mai mult pământ. A ţinut-o aşa zi şi noapte, fără să se oprească, fără să se odihnească, fără să mănânce. In cele din urmă, oboseala şi foametea l-au răpus, lăsându-l fără vlagă. Calul s-a prăbuşit şi a murit. La scurt timp, aceeaşi soartă a împărtăşit şi călăreţul. Ce folos că devenise proprietar al unui ţinut întins şi mânos?

Povestirea e atât de limpede şi de explicită, încât nu are nevoie de nicio „traducere”. Mulţi dintre noi alergăm o viaţă întreagă, asemenea călăreţului, ca să cuprindem cât mai mult pământ şi avere. Ne neglijăm trupul, ne neglijăm sufletul; ne înfometăm şi ne zgâriem în scai, cu gândul că la bătrâneţe o să profităm de tot ce am acumulat. Dar nu ne mai rămâne vlagă nici să respirăm şi ne târâm ca nişte umbre pe sub zidurile cetăţilor.

Aşa se face că ne refuzăm concediile şi micile plăceri de weekend. Uităm să ieşim cu prietenii; uităm să avem prieteni. Uităm să ne răsfăţăm. Uităm să trăim. De fapt, începem să murim din clipa în care ne-am urcat în şaua calului, ca să dăm ocol pământului pe care vrem să-l luăm în stăpânire.

Nu aceasta este menirea pentru care ne-am născut. |n primul rând, trebuie să ne trăim viaţa, nu să ne batem joc de ea, iar în al doilea rând, trebuie să lăsăm ceva în urmă. Ceva nobil şi folositor oamenilor, nicidecum potcoave de cai morţi.