„Cum au fost comuniştii?”

„Cum erau, părinte, legionarii?” „Erau formidabili. Dar aveau o problemă: omorau oameni!” (Andrei Pleşu, în dialog cu Arsenie Papacioc). Trebuie spus că părintele Arsenie, un mare duhovnic al ortodoxiei româneşti, a fost condamnat sub regimul Antonescu pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară. „Dar comuniştii? Cum au fost comuniştii?”, am putea întreba, parafrazându-l pe Pleşu. Răspunsul la această întrebare a despărţit România în două. Cei din primul grup, al nostalgicilor, vorbesc despre „măreţele realizări ale regimului Ceauşescu”. Ceilalţi spun că, dimpotrivă, comuniştii au instaurat un regim opresiv şi dictatorial. Altfel spus, comuniştii, la fel ca şi legionarii, au omorât oameni. |n alte cazuri, le-a băgat pumnul în gură celor care aveau o altă opinie. Mai mult, i-a îndoctrinat pe români şi a transformat ţara într-un uriaş lagăr: nu intra şi nu ieşea nimeni, decât cu acordul special al autorităţilor şi în condiţii de mare stricteţe.

Parlamentul de la Bucureşti a adoptat de curând o lege, Legea 217, prin care se incriminează cultul persoanelor vinovate de legionarism, fascism şi comunism. Adică, o lege care să ne garanteze că aceste proiecte eşuate ale istoriei nu vor naşte prozeliţi în rândul românilor, acum sau în viitor, şi nu ne vom trezi cu un alt Căpitan cu mitraliera în mână sau cu un dictator megaloman în fruntea ţării.

Curios, dar se găsesc români care la întrebarea „Cum au fost legionarii/comuniştii?” să răspundă: „Au fost formidabili”. Replica a venit târziu din partea oamenilor lucizi: „Dar aveau o problemă: omorau oameni”. Doar părintele Arsenie a avut tăria să unească cele două răspunsuri şi să mărturisească adevărul.

Advertisements

Viaţa trebuie trăită, nu murită

Odată, un împărat, i-a spus cavalerului său credincios, care îl ajutase să obţină numeroase izbânzi pe câmpul de luptă: „Incalecă-ţi calul şi străbate cât mai mult pământ din împărăţia mea. Când oboseşti, opreşte-te. Intregul teren pe care îl vei cuprinde va fi al tău, drept răsplată pentru loialitatea de care ai dat dovadă”.

Bucuros, războinicul a pornit la drum şi a alergat cât de iute a putut, ca să acopere cât mai mult pământ. A ţinut-o aşa zi şi noapte, fără să se oprească, fără să se odihnească, fără să mănânce. In cele din urmă, oboseala şi foametea l-au răpus, lăsându-l fără vlagă. Calul s-a prăbuşit şi a murit. La scurt timp, aceeaşi soartă a împărtăşit şi călăreţul. Ce folos că devenise proprietar al unui ţinut întins şi mânos?

Povestirea e atât de limpede şi de explicită, încât nu are nevoie de nicio „traducere”. Mulţi dintre noi alergăm o viaţă întreagă, asemenea călăreţului, ca să cuprindem cât mai mult pământ şi avere. Ne neglijăm trupul, ne neglijăm sufletul; ne înfometăm şi ne zgâriem în scai, cu gândul că la bătrâneţe o să profităm de tot ce am acumulat. Dar nu ne mai rămâne vlagă nici să respirăm şi ne târâm ca nişte umbre pe sub zidurile cetăţilor.

Aşa se face că ne refuzăm concediile şi micile plăceri de weekend. Uităm să ieşim cu prietenii; uităm să avem prieteni. Uităm să ne răsfăţăm. Uităm să trăim. De fapt, începem să murim din clipa în care ne-am urcat în şaua calului, ca să dăm ocol pământului pe care vrem să-l luăm în stăpânire.

Nu aceasta este menirea pentru care ne-am născut. |n primul rând, trebuie să ne trăim viaţa, nu să ne batem joc de ea, iar în al doilea rând, trebuie să lăsăm ceva în urmă. Ceva nobil şi folositor oamenilor, nicidecum potcoave de cai morţi.